Imaginea (I)

 


În dimineața zilei de 22 martie 2016, puțin după ora 8, o bombă a explodat pe aeroportul Bruxelles. După o oră, o bombă a explodat în metroul din Bruxelles. 34 de oameni au fost omorîți și adunați în bucăți sau întregi din aeroport și metrou. După încă o oră, era clar că Europa - nu!, Uniunea Europeană - a început faza finală și inversă a unei explozii: o implozie. Se spune despre ceva că face implozie cînd se surpă, cînd cade sub apăsarea propriei slăbiciuni.


Atacul de la Bruxelles a fost repede descifrat. Se știe, acum, cine sînt ucigașii și cum au pregătit măcelul. Se știe, de asemenea, ceva la fel de important: liderii occidentali nu vor face nimic diferit față de ce au făcut pînă acum. Asta înseamnă că vor declara rînd pe rînd că trebuie făcut ceva, vor semna noi dispoziții și hîrtii, vor promite un acord european și vor reveni cu aceleași declarații la următorul atentat terorist. Nu e clar de ce, dar după măcelul de la Bruxelles a apărut impresia generală că o epocă se încheie fără ca instituțiile europene să poată face ceva și că înseși instituțiile europene se încheie fără să poată face ceva.


Atacul de la Bruxelles a avut loc în orașul în care stau una lîngă alta instituțiile de bază ale Uniunii Europene și asta n-a făcut orașul mai sigur și n-a apărat pe nimeni. Deosebirea față de toate celelalte atentate care au ucis nevinovați la Londra, Madrid sau Paris e dezamăgirea generală. O dezamăgire care spune, printre capete plecate: așadar, e adevărat că în lumea reală, în lumea din afara sălilor de conferință, regulile, birourile și legămintele Uniunii Europene sînt slabe, nu ne fac mai puternici și nu ne feresc.


E posibil ca, nu peste mult timp, 22 martie cu bombele și cadavrele de la Bruxelles, să fie considerat acel moment din timp pe care poți să pui degetul cînd spui: de atunci am înțeles că Uniunea Europeană n-are viitor. E greu de spus ceva în sprijinul atitudinii și deciziilor Uniunii Europene după Bruxelles. Concluziile vin aproape singure, pentru că Uniunea Europeană a promis enorm - în principiu, tot - și a pierdut aproape tot în 8 luni dramatice, măsurate de la anunțul nechizuit cu care Cancelarul Merkel a deschis porțile Europei, pînă la masacrul de la Bruxelles. La un loc și foarte repede, națiunile Europei au aflat mai toate veștile proaste pe care le poți aștepta de la conducători. Mai întîi, că nu există nici graniță europeană propriu zisă, nici voința de a stabili una. Milioane de refugiați, migranți și răufăcători au intrat în Europa, așa cum ar intra cineva în casa dumneavoastră, după ce v-ați legat singur de mîini și de picioare. Dar nu e numai asta. Prezentul imediat e partea cea mai nouă a unei povești care începe demult. Cei ce au ucis la Bruxelles sînt născuți și crescuți în ghettourile arabe care au cucerit și scos de sub control părți întinse ale marilor orașe vest-europene. Atitudinea oficială a liderilor europeni și obligația impusă societăților prin șantaj mediatic a fost o toleranță vecină cu tembelismul. Mai mult, o slugărnicie timorată prescrisă în numele diversității și al dreptului la cultură proprie al străinilor a șlujit o farsă de proporții continentale. Peste toate, liderii europeni au adîncit credința absurdă într-o lume care nu există, într-o lume fără nevoie de relații cu realitatea, o lume ferită de orice pericol, o lume care își poate permite să fie generoasă și bănoasă cu oricine. O utopie plăcută și calmă a învăluit Europa. Apariția realității a zdruncinat edificiul care a început să se destrame și își va păstra, probabil, doar firma, întrunirile și funcțiile. În paralel, Europa va merge așa cum hotărăște, bine sau rău, fiecare stat membru în parte.