Despre sublima frumusețe a prieteniei: Hannah Arendt și Karl Jaspers

 







Hannah Arendt a fost studenta marelui filosof existențialist Karl Jaspers, după ce îl avusese ca prim mentor pe Martin Heidegger. S-a întemeiat nu doar o relație discipol-profesor, ci și una de adâncă, sublimă prietenie intelectuală. Volumul corespondenței dintre cei doi se întinde pe o perioadă de peste patru decenii, între 1926 și 1969, anul în care Jaspers s-a stins din viață.


Apărut în traducere americană la editura Harcourt Brace Jovanovich în 1992, editat de Lotte Kohler și Hans Saner, cartea este un tezaur intelectual și moral, o invitație la reflecții despre marile probleme care au frământat omenirea într-un secol dominat de proiecte revoluționare de o distructivitate fără egal și fără precedent.




 


Nu voi intra aici în detalii, sper doar că volumul va fi tradus în românește, mai ales că anul acesta se împlinesc patruzeci și doi de ani de la trecerea Hannei Arendt în lumea celor drepți. Să spun doar că găsim în carte discuții fascinante despre problema culpabilității germane (o temă despre care Jaspers a scris o carte esențială), despre totalitarism, despre Marx și marxism, dar, mai presus de orice, principii călăuzitoare pentru a trăi ceea ce se cheamă o viață decentă printre ruinele civilizației distruse de totalitarisme. Pe 29 ianuarie 1946, Hannah îi scria lui Jaspers: „Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”.







Pe 19 februarie 1953, Hannah Arendt îi scria celui căruia i se adresează constant cu cuvintele „Lieber Verehtester” pe tema care a contat decisiv în propria ei definire a ceea ce înseamnă identitate, loialitate și apartenența la prietenia admirativă: „Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.


Peste ani, la insistențele lui Jaspers, Hannah Arendt va accepta să-l tutuiască, dar va refuza până la sfârșit să i se adreseze pe nume, să-i spună Karl. În aceeași scrisoare sunt cuvinte direct legate de atașamentul de-o viață, definitiv și irevocabil, al Hannei Arendt pentru limba germană și pentru cultura umanistă reprezentată de filosofia germană: „...cred că va pot făgădui că nu voi înceta să fiu germană în sensul pe care îl conferiți Dumneavoastră cuvântului; altfel spus, nu voi nega nimic, nu voi nega Germania Dumneavoastră și a lui Heinrich [Blücher, soțul Hannei Arendt], nici tradiția în care am crescut și limba în care gândesc și în care au fost scrise poemele pe care le iubesc cel mai tare. Nu voi pretinde în chip fals că am un trecut evreiesc ori american”. Cred că acest mesaj al gânditoarei către cel pe care l-a prețuit la maximum luminează semnificațiile scrisorii ei din 1963 către Gershom Scholem care a dus la întreruperea prieteniei cu marele specialist în mistica iudaică.


Tot lui Jaspers i se confesează Hannah Arendt în timpul controversei (mă exprim eufemistic) care a urmat publicării volumului Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității Răului: „Fără să-mi dau seama, am săpat într-o parte a trecutului evreiesc care este departe de a se fi încheiat: foști membri ai Consiliilor Evreiești ocupă poziții înalte în guverne pretutindeni, dar în special în Israel... Campania de calomnii la adresa mea continuă cu mare intensitate. Organizată la cel mai josnic nivel, ea afirmă că aș fi spus exact opusul a ceea ce-am scris de fapt... Dacă aș fi știut că se întâmplă astfel, aș fi făcut probabil exact ceea ce-am făcut” (scrisoare expediată din New York pe 20 iulie 1963).


Răspunsul lui Jaspers, trimis de la Basel pe 25 iulie 1963, este o lecție de onoare și inteligență morală, baza de granit a unei prietenii autentice: „Ai pătruns fără să te aștepți într-o ambuscadă, iar inamicul conduce o campanie înjositoare împotriva ta. Încep să fiu eu însumi îngrijorat. Întrucât ai atins o rană deschisă pentru mulți oameni și ai arătat că viețile lor sunt ghidate de o minciună, ei te urăsc. Mi s-a întâmplat odată să prind un hoț în plină acțiune și încă mai simt privirea sa: nu am mai trăit nicicând o asemenea înfiorătoare experiență a urii. Ceea ce-ai comunicat tu era, deși ascuns în cărți, un lucru în mare parte cunoscut. Puterea ta ca scriitoare –asemeni celei a lui Lessing– l-a făcut să fie mult mai larg știut acum. Adevărul este ucis prin bătaie, cum a spus Kierkegaard despre Socrate și Iisus”.


Volumul se încheie prin cuvântarea Hannei Arendt la serviciul memorial public pentru Karl Jaspers, ținută la Universitatea din Basel, pe 4 martie 1969: „Așa cum vorbea el, n-a mai vorbit nimeni și probabil că nu va mai vorbi într-un viitor previzibil. Acest lucru arată ce-am pierdut, dar nu este totuși chestiunea cea mai importantă. Pentru că, în ultimă instanță, Goethe avea dreptate: «Pământul îi va aduce din nou printre noi, așa cum i-a adus din timpuri imemoriale». Lucrul cel mai important este ca aceia care îi aud și îi înțeleg limbajul să nu devină mai puțini”.