Alexandru Tănase: „Ni una menos”: nicio femeie în minus în Moldova

Moartea Ludmilei Vartic nu este doar o tragedie individuală. Este o fisură prin care se vede, fără menajamente, întreaga ipocrizie și degradare morală a societății noastre. Ne zguduie nu doar prin brutalitatea ei, ci și prin familiaritatea neliniștitoare a acestui tip de destin – un destin care, de această dată, a stârnit indignare, pe fondul suspiciunilor tot mai deschise privind existența unui istoric de violență.

Nu voi formula acuzații. Aceasta este, în mod legitim, atribuția organelor de urmărire penală. Totuși, experiența profesională acumulată de-a lungul a peste trei decenii îmi permite să afirm că există dubii serioase – atât în raport cu decesul în sine, cât și cu contextul în care acesta a survenit. Informațiile publice apărute, potrivit cărora Ludmila ar fi fost adusă la spital cu urme evidente de violență – coroborate cu demisia bruscă și inexplicabilă a directorului spitalului din Hîncești – nu fac decât să le amplifice.

Din informațiile apărute în spațiul public se conturează imaginea unei femei supuse, ani la rând, unor forme multiple de violență: psihologică, fizică și, mai ales, control coercitiv. Mai grav este faptul că aceste realități se pare că erau bine cunoscute celor din jur. Există indicii că cercul apropiat era conștient de abuzurile repetate, de umilința cotidiană și de degradarea lentă a unei vieți trăite sub presiune și frică.

Nu este rolul opiniei publice să stabilească vinovății. Dar este dreptul societății să ceară răspunsuri. Iar atunci când faptele cunoscute ridică semne de întrebare atât de grave, tăcerea sau explicațiile evazive nu mai sunt simple omisiuni – devin, în sine, motive de suspiciune legitimă.

Cazul acestei biete femei nu este unul singular. În fiecare zi, în jurul nostru, femei sunt bătute, umilite, controlate și, uneori, distruse în tăcere. Diferența este că, de cele mai multe ori, aceste tragedii rămân închise între pereții locuințelor, acoperite de indiferență, frică sau complicitate tacită. Cu excepția a câtorva inițiative civice, reacția societății și, mai ales, a instituțiilor statului rămâne superficială și fragmentară.

Este legitim să ne întrebăm dacă acest caz ar fi generat aceeași reacție publică în absența unui element esențial: statutul soțului. Am fi asistat la același val de indignare dacă victima ar fi fost o femeie anonimă? Din păcate, am suficiente motive să presupun că, într-un alt context social, cazul ar fi fost tratat formal, poate chiar clasat rapid drept un suicid, fără întrebări incomode și fără investigații aprofundate – pentru a nu tulbura liniștea statisticilor oficiale.

Tot din experiența mea profesională am mai învățat un lucru: abuzul împotriva femeilor nu se produce în anonimat. Agresorul nu lovește în vid, nu acționează în întuneric absolut. În marea majoritate a cazurilor, violența este cunoscută – de rude, de părinți, de vecini, de colegi, uneori chiar și de instituții. Și, în pofida acestui fapt, aproape toți aleg să tacă.

Nu este vorba despre ignoranță. Este vorba despre o mentalitate adânc înrădăcinată, de o brutalitate arhaică, potrivit căreia bărbatul ar avea un fel de „drept natural” de a-și „disciplina” soția. Această gândire nu aparține doar unor medii marginale. Am întâlnit-o la oameni cu poziții sociale solide, cu diplome și funcții, care, fără să clipească, afirmă că o femeie „nebătută” este „ca o casă nemăturată”.

Acesta este adevărul pe care nu vrem să-l recunoaștem: violența împotriva femeilor nu este doar tolerată – rămâne a fi, într-o anumită măsură, acceptată social. Iar această acceptare, mascată în tăcere și ipocrizie, este cea care face posibilă repetarea ei.

Revenind la tragedia de la Hîncești, una din întrebările esențiale este: cine ar fi avut curajul să intervină înainte de deznodământ? Cine, dintre cei care – cel mai probabil – știau despre abuzuri, ar fi avut curajul să sesizeze poliția? Cine ar fi îndrăznit să reclame un baron local, membru al Biroului Permanent al OT PAS? Și, mai departe, ce polițist din Hîncești ar fi avut curajul să înregistreze o asemenea plângere și să o trateze cu seriozitatea cuvenită, știind că agresorul poate pune mâna pe telefon și suna direct conducerea Inspectoratului General al Poliției? Iar dacă am răscoli prin „rețeaua de cumetrii” și relații din jurul acestui personaj, n-ar fi deloc surprinzător să găsim acolo procurori, judecători, funcționari – oameni ai statului, în mod formal garanți ai legii, dar, în realitate, integrați în același ecosistem de putere, influență și tăcere complice.

Într-un asemenea context, așteptarea unei reacții instituționale reale devine o naivitate. Astfel de situații sunt tratate, de regulă, cu o lejeritate cinică și dezarmantă: „hai să fim oameni – sunt soț și soție, se vor împăca”, „unde dă bărbatul, crește” etc. Banalizarea violenței domestice rămâne adânc înrădăcinată în mentalul colectiv, întreținută de pseudo-înțelepciuni precum „bătaia e ruptă din rai” sau, și mai brutal, „femeia și calul trebuie bătuți ca să asculte”. Nu sunt simple vorbe – sunt formule de legitimare a violenței.

Nu suntem nici primii, nici ultimii care ne confruntăm cu o asemenea mentalitate barbară. Diferența este că alte societăți au avut curajul să o numească și să reacționeze. În Argentina, uciderea brutală a adolescentei Chiara Páez, în 2015, nu a fost tratată ca un simplu fapt divers. A fost momentul în care societatea a refuzat să mai accepte explicațiile comode și tăcerea complice.

Un mesaj postat pe rețelele sociale – „ne omoară” – a fost suficient pentru a declanșa o reacție în lanț. Jurnaliste, scriitoare, activiste și, ulterior, sute de mii de oameni au ieșit în stradă sub un slogan simplu și imposibil de negociat: Ni Una Menos – nicio femeie în minus. Nu a fost doar un protest. A fost o ruptură. O delimitare clară între ceea ce societatea este dispusă să tolereze și ceea ce nu mai poate fi acceptat.

Cazul Chiara Páez a rezonat pentru că nu era un accident, ci o oglindă. A concentrat într-o singură tragedie toate eșecurile sistemice: violența domestică ignorată, vulnerabilitatea fetelor, indiferența instituțională, complicitatea socială. Oamenii au înțeles că nu este vorba despre o victimă, ci despre un tipar care ucide. La 3 iunie 2015, sute de mii de oameni au ieșit în stradă. Din acel moment, violența împotriva femeilor a încetat să mai fie tratată ca o problemă „de familie”. A devenit o problemă publică, politică și juridică. Statul a fost forțat să reacționeze: statistici oficiale, mecanisme de protecție, politici publice, sancțiuni reale.

Dar unde suntem noi în acest tablou? Mai aproape de reacția lucidă a unei societăți care nu mai tolerează violența sau, dimpotrivă, ancorați încă în reflexe de mimare a reformei?

Parlamentul a adoptat, la 31 iulie 2024, cu mare tam-tam, proiectul de lege care introduce noțiunea de „femicid” în legislația națională. Articolul 134²⁷ din partea generală a Codului penal definește femicidul drept un act de violență deosebită împotriva femeilor, comis pe motiv de prejudecată de gen, care a cauzat decesul victimei. La nivel declarativ, sună bine. Dar prima întrebare pe care am formulat-o încă din 2024 este: la ce servește includerea, în capitolul „Înțelesul unor termeni”, a noțiunii de „femicid”, atât timp cât, în partea specială a Codului penal, o asemenea faptă nu este incriminată?

Este una dintre numeroasele situații care se înscriu perfect în tiparul bine cunoscut al reformelor noastre în domeniul justiției: texte care „arată bine”, concepte care dau bine în discursuri și în știri, dar care, în practică, nu schimbă nimic. O legislație mai degrabă „instagramabilă” decât funcțională.

Poate ar fi fost cazul să li se explice parlamentarilor noștri – atât de grăbiți să bifeze reforme – că dreptul penal nu funcționează prin declarații, ci prin norme penale structurate complet, cu obiect, subiect, latură obiectivă și subiectivă, cu sancțiune clară și cu un mesaj juridic neechivoc: această formă de violență are o gravitate specifică și trebuie tratată ca atare. În lipsa unei incriminări concrete în partea specială a Codului penal, această definiție rămâne, în esență, un enunț fără efect juridic.

În acest sens, experiența Italiei este relevantă. Uciderea Giuliei Cecchettin, în 2023, a devenit un veritabil punct de cotitură, declanșând o reacție socială și instituțională de o amploare fără precedent. Societatea italiană a refuzat să mai accepte explicațiile individualizante și a impus o schimbare de paradigmă: de la tragedii private la responsabilitate publică. În acest context, Legea italiană nr. 181 din 2 decembrie 2025 a incriminat explicit infracțiunea de femicid, oferind nu doar o definiție, ci și un răspuns penal adecvat.

Articolul 577-bis din Codul penal al Italiei, este limpede și lipsit de echivoc:

 (1) Oricine cauzează moartea unei femei atunci când fapta este comisă ca act de ură sau de discriminare ori de abuz de putere, sau ca act de control, posesie ori dominare în considerarea faptului că este femeie, ori în legătură cu refuzul femeii de a iniția sau de a menține o relație afectivă, sau ca act de limitare a libertăților sale individuale, se pedepsește cu detențiune pe viață.

Mai mult, această reglementare nu este izolată. Ea face parte dintr-un pachet legislativ amplu, structurat în 14 capitole, care nu se limitează la sancțiune, ci include măsuri concrete de prevenire și protecție: monitorizarea agresorilor, accelerarea procedurilor judiciare, mecanisme de intervenție timpurie. Cu alte cuvinte, statul nu doar reacționează post-factum, ci încearcă să prevină tragedia.

Doar o asemenea reglementare, introdusă în Capitolul II al Codului penal moldovenesc – „Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei” – ar fi putut genera un efect juridic real. În lipsa ei, rămânem la nivel de intenții.

Dar dincolo de insuficiențele cadrului juridic, problema rămâne, în esență, una morală. Într-o societate în care violența împotriva femeilor devine parte din zgomotul de fond, nu mai putem spune că nu știm. Știm. Și tocmai de aceea tăcerea noastră nu mai este o absență, ci o alegere.

Poate că nu există un singur vinovat. Poate că vina se împarte, în mod tăcut, între toți cei care au văzut și nu au intervenit, între cei care au auzit și au întors privirea, între cei care au preferat liniștea în locul adevărului.

Biserica, statul, vecinii, familia – fiecare a fost, la un moment dat, suficient de aproape pentru a vedea. Și, totuși, nu a fost suficient de aproape pentru a opri.

Nu tragedia în sine este cel mai greu de suportat, ci faptul că, privind înapoi, ea nu pare inevitabilă. Pare, mai degrabă, permisă.

Iar atunci când o societate permite, în mod repetat, astfel de tragedii, nu mai este vorba despre un accident. Este vorba despre cine am devenit.

„Ni Una Menos” nu este doar un slogan venit din altă parte a lumii. Este, poate, singura propoziție simplă care ne mai poate obliga să ne privim în oglindă.