Mariana ENRIQUEZ. Pericolul de a fuma în pat
Nu-i de ici, de colo când însuși Kazuo Ishiguro (Premiul Nobel 2017) te validează-n ochii cititorilor: „Lumea fascinantă a Marianei Enriquez, așa cum se întrevede în Pericolul de a fuma în pat, populată de adolescente cu probleme, fantome și strigoi în plină descompunere, e cea mai palpitantă descoperire a mea din ultima vreme în materie de ficțiune”. De bună seamă, culegerea de nuvele a argentinienei Mariana Enriquez (n. 1973), Pericolul de a fuma în pat, ART, 2024, nu e „un galop de sănătate”, mai degrabă aduce a Dans macabru cu variațiuni, în 12 tablouri – după numărul textelor incluse –, din vârtejul căruia nu te poți smulge cu una, cu două.
Concise, făcând economie de mijloace artistice – suntem într-o lume săracă, a Argentinei contemporane –, „înrădăcinate în realitate, într-o manieră descriptică, poetică și sumbră” (Patti Smith), la granița dintre viață și moarte, realitate și fantasmă (coșmar, de fapt!), povestirile sunt pline de „adolescente cu probleme”, copii ai străzii (răpiți și/sau uciși), ruine umane ce rătăcesc ca niște strigoi pe străzi, tot felul de spectre sinistre (în carne și oase!) ce-și semnalează prezența prin duhoarea de carne în putrefacție ș.a.m.d., doar că autoarea nu stăruie pe aspectul morbid al poveștii (cum se întâmplă în romanul baroc), ci întrețese destine atinse de boală, suferință, chiar nebunie – totul, cu o compasiune/empatie ce se face simțită printre rânduri. De regulă, „aruncă buzduganul” din primul alineat, după care narațiunea se ramifică, antrenând mai multă lume (y compris, de pe Lumea Aia!), pentru ca istoria „să împuște” pe final. Paradigmatică, în acest sens, este Dezgroparea îngerașului, chiar primul text din carte, în care protagonista (copilă încă) ce „a găsit oasele după o furtună” (ale unei fetițe, sora bunicii sale ce nu suportă ploaia, căci moarta se aude plângând „numai atunci când plouă”) se pomenește peste ani cu spectrul, de fapt întruparea fetiței în casă, apoi urmând-o nedezlipită prin oraș: „Mă purtasem urât cu ea și am rugat-o să mă ierte. Angelica a spus că da. Am înțeles că mă iertase. Am întrebat-o dacă acum se simțea liniștită și va pleca, dacă mă va lăsa singură. A spus că nu. Deci așa, am zis, și pentru că răspunsul ei nu-mi căzuse prea bine, am plecat de acolo cu pas vioi, până la stația de autobuz, obligând-o să alerge în urma mea, cu picioarele ei desculțe și atât de putrede, încât i se ițeau prin ele oscioarele albe”. Căruciorul, Fântână, Belvedere, Copiii dispăruți – ca să dau alte câteva exemple – merg pe același scenariu in crescendo, al intruziunii Lumii Cealaltă în realitatea cotidiană, descrisă cu amănuntul, ceea ce dă un plus de credibilitate textului și, sigur, fiori reci pe șira spinării.
Și mai există și tot felul de -isme – fetișism, canibalism, ocultism etc. – în povestirile argentinienei, dar nu prezentate ca în revistele glossy, nici în manieră decadentă (gen Povestiri crude și insolite ale francezului Villiers de l’Isle-Adam), ci descrise cu precizie anatomică, de parcă autoarea ar mânui nu condeiul (=mouse-ul), ci bisturiul. Am citit de două ori, una după alta, Unde ești, inimă – după mine, capodopera volumului –, în care o femeie tânără ascultă în delir prin stetoscop inimi de bărbat, întâi online pe chat, apoi pe viu – tot un bărbat cunoscut pe forum –, până ajunge „urlând, la orgasm”, și tot i se pare puțin. Finalul m-a dat gata: „Nici măcar n-a protestat când i-am spus că mă plictisisem. Că voiam să o văd. Să îmi pun mâna pe inima neîngrădită de coaste, de cuști, să o țin în mână și ea să bată până când se va opri, să simt valvele disperate deschizându-se și închizându-se la vedere. A zis doar că și el este extrem de obosit. Și că aveam nevoie de un fierăstrău.” Nu cunosc o mai cumplită replică la povestea lui Oscar Wilde Privighetoarea și Trandafirul, atât că, în cazul povestirii semnate de Mariana Enriquez, aceasta-i adresată celor ce au atins 18+ (vorba protagonistei: „Toate aceste eufemisme ale morții. Toți acei termeni medicali, minunați, pe care nu-i înțelegeam, tot acel argou violent pentru mine era curată pornografie”).
Luând puțină distanță în timp, amintesc că Mariana Enriquez vine dintr-o literatură ce l-a dat pe Jorge Luis Borges – și tot America Latină e leagănul realismului magic. Nu știu dacă ceea ce practică argentiniana e chiar realism magic; în mod cert însă, ea este o magiciană a cuvântului scris (& bine tălmăcit românește de romancierul Marin Mălaicu-Hondrari), că-i vorba de proză scurtă (Pericolul de a fuma în pat) sau de roman (Ce-am pierdut în foc).
3 februarie ’25
Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te
Concise, făcând economie de mijloace artistice – suntem într-o lume săracă, a Argentinei contemporane –, „înrădăcinate în realitate, într-o manieră descriptică, poetică și sumbră” (Patti Smith), la granița dintre viață și moarte, realitate și fantasmă (coșmar, de fapt!), povestirile sunt pline de „adolescente cu probleme”, copii ai străzii (răpiți și/sau uciși), ruine umane ce rătăcesc ca niște strigoi pe străzi, tot felul de spectre sinistre (în carne și oase!) ce-și semnalează prezența prin duhoarea de carne în putrefacție ș.a.m.d., doar că autoarea nu stăruie pe aspectul morbid al poveștii (cum se întâmplă în romanul baroc), ci întrețese destine atinse de boală, suferință, chiar nebunie – totul, cu o compasiune/empatie ce se face simțită printre rânduri. De regulă, „aruncă buzduganul” din primul alineat, după care narațiunea se ramifică, antrenând mai multă lume (y compris, de pe Lumea Aia!), pentru ca istoria „să împuște” pe final. Paradigmatică, în acest sens, este Dezgroparea îngerașului, chiar primul text din carte, în care protagonista (copilă încă) ce „a găsit oasele după o furtună” (ale unei fetițe, sora bunicii sale ce nu suportă ploaia, căci moarta se aude plângând „numai atunci când plouă”) se pomenește peste ani cu spectrul, de fapt întruparea fetiței în casă, apoi urmând-o nedezlipită prin oraș: „Mă purtasem urât cu ea și am rugat-o să mă ierte. Angelica a spus că da. Am înțeles că mă iertase. Am întrebat-o dacă acum se simțea liniștită și va pleca, dacă mă va lăsa singură. A spus că nu. Deci așa, am zis, și pentru că răspunsul ei nu-mi căzuse prea bine, am plecat de acolo cu pas vioi, până la stația de autobuz, obligând-o să alerge în urma mea, cu picioarele ei desculțe și atât de putrede, încât i se ițeau prin ele oscioarele albe”. Căruciorul, Fântână, Belvedere, Copiii dispăruți – ca să dau alte câteva exemple – merg pe același scenariu in crescendo, al intruziunii Lumii Cealaltă în realitatea cotidiană, descrisă cu amănuntul, ceea ce dă un plus de credibilitate textului și, sigur, fiori reci pe șira spinării.
Și mai există și tot felul de -isme – fetișism, canibalism, ocultism etc. – în povestirile argentinienei, dar nu prezentate ca în revistele glossy, nici în manieră decadentă (gen Povestiri crude și insolite ale francezului Villiers de l’Isle-Adam), ci descrise cu precizie anatomică, de parcă autoarea ar mânui nu condeiul (=mouse-ul), ci bisturiul. Am citit de două ori, una după alta, Unde ești, inimă – după mine, capodopera volumului –, în care o femeie tânără ascultă în delir prin stetoscop inimi de bărbat, întâi online pe chat, apoi pe viu – tot un bărbat cunoscut pe forum –, până ajunge „urlând, la orgasm”, și tot i se pare puțin. Finalul m-a dat gata: „Nici măcar n-a protestat când i-am spus că mă plictisisem. Că voiam să o văd. Să îmi pun mâna pe inima neîngrădită de coaste, de cuști, să o țin în mână și ea să bată până când se va opri, să simt valvele disperate deschizându-se și închizându-se la vedere. A zis doar că și el este extrem de obosit. Și că aveam nevoie de un fierăstrău.” Nu cunosc o mai cumplită replică la povestea lui Oscar Wilde Privighetoarea și Trandafirul, atât că, în cazul povestirii semnate de Mariana Enriquez, aceasta-i adresată celor ce au atins 18+ (vorba protagonistei: „Toate aceste eufemisme ale morții. Toți acei termeni medicali, minunați, pe care nu-i înțelegeam, tot acel argou violent pentru mine era curată pornografie”).
Luând puțină distanță în timp, amintesc că Mariana Enriquez vine dintr-o literatură ce l-a dat pe Jorge Luis Borges – și tot America Latină e leagănul realismului magic. Nu știu dacă ceea ce practică argentiniana e chiar realism magic; în mod cert însă, ea este o magiciană a cuvântului scris (& bine tălmăcit românește de romancierul Marin Mălaicu-Hondrari), că-i vorba de proză scurtă (Pericolul de a fuma în pat) sau de roman (Ce-am pierdut în foc).
3 februarie ’25
Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te