Narine ABGARIAN. Viața e mai dreaptă decât moartea
„Înșiră-te, mărgăritare...” – nu știu dacă armenii au un echivalent pe măsura acestei ziceri românești; cert este că recentul volum al scriitoarei Narine Abgarian (n. 1971, Berd, Armenia), Viața e mai dreaptă decât moartea, Humanitas, 2024, pare să fie construit după acest principiu, fiecare text – 31 la număr, intitulate simplu, printr-un singur cuvânt, majoritatea „de uz casnic” (Ciorapii, Bocceaua, Șosetele, Covorul etc.) sau definind o stare de spirit (Așteptarea, Alegerea, Rugăciunea, Tăcerea) – fiind un cap de pod pentru următorul, pentru a forma în cele din urmă un adevărat lanț ADN uman al locuitorilor Berdului, oraș de frontieră între Armenia și Azerbaidjan, și încă în vremuri de restriște (războiul din anii ’90). Ce bine o prinde Ioana Pârvulescu, ea însăși o romancieră de raftul întâi, într-o formulă pe cât de concisă, pe-atât de încăpătoare: „O carte care se opune singură, cu vorbele ei simple și frazele ei necăutate, ororilor tuturor războaielor. Mărunte povești care, împreună, alcătuiesc un mare roman al nedreptăților istoriei” (subl. mea).
Încă din prag, ne întâmpină Zanazan, cea pe care „războiul a prins-o însărcinată”, iar ca urmare a unui bombardament „pe bărbatu-său l-au secerat niște schije, copilul n-a putut fi salvat” (În loc de prefață. Zanazan). Încă din primul text (Mereloț), „se merge mai întâi la morminte”; or, „oamenii se duc de parcă s-ar lua la întrecere. Parcă nu demult mormântul lui Razmik era la margine, iar acum după el au mai apărut trei rânduri”. Și uite așa, groparul Țatur – un personaj episodic – devine protagonistul celui de-al doilea text, Ciorapii, nu că asta și-ar fi dorit în viață: „Erau șaptesprezece ani de cât Țatur îi îngropa pe cei din Berd – din ziua în care se întorseseră rămășițele tatălui său. Cât l-au bocit maică-sa și surorile pe taică-su, el i-a săpat groapa. (...) Și a trăit așa, ca un luntraș între lumi – aceasta și cealaltă”. Și așa, din tragedie în tragedie: „Războiul i-a luat lui Atanes pe toți ai lui, i-ar fi luat și fiul, dar n-a putut – a fost aruncat din autobuzul bombardat cu o secundă înainte ca acesta să cadă în prăpastie. Era un flăcău zdravăn și sănătos, iar acum e schilod și a dat în mintea copiilor”; la dramele de familie adăugându-se tragedia unui război fără frontiere: „Băieții aveau vreo treizeci de ani când a început războiul. Amândoi au plecat pe front. Amândoi au pierit, crestând în inimile părinților răni de nevindecat. În ziua în care s-s întâmplat asta, Karapet (de la care a plecat nevasta, cu băiat cu tot! – n.m.) a venit la Maro (de la care a fugit bărbatul, cu nevasta lui Karapet – n.m.), dar n-a îndrăznit să intre în casă, a stat în cerdac până dimineața. Când ea a ieșit, el dormea cu capul pe cotul îndoit. Mânecile cămășii îi erau leoarcă de lacrimi. Ea s-a așezat alături și l-a mângâiat pe umăr. El a început să plângă în somn. S-a împăcat cu nevastă-sa la înmormântare. Dar îndată ce s-au împăcat au plâns, s-au îmbrățișat – și s-au despărțit” (Baclavaua). Suferința mustește în fiece text, s-ar zice tot atâtea ferpare, unul mai cutremurător decât altul.
Îngăduie-mi-se să închei cu povestea din Covorul, în care Krnatanț Lusine (numele li se trage de la o poreclă – Krnatanț însemnând Fără Mâini, după ce că mama sa Antaram „le-a fost înapoiată după ce au trecut iarna și jumătate de primăvară. Corpul separat, mâinile separate”) –această Penelopă armeană măritată în chiar ziua când împlinește douăzeci de ani –, „a luat din casa părintească numai războiul de țesut și covorul mamei sale. (...) După un an a învățat să țese covoare. (...) Se zicea că în modelul fiecăruia Lusine împletește numele mamei sale. Unii reușeau să-l citească, alții nu”.
Printre cei care au reușit s-o citească în profunzime – dar și printre rânduri! – pe Narine Abgarian se numără criticul Galina Iuzefovici – de reținut opinia ei: „Tonul neașteptat al acestei cărți – nu un cântec de luptă, ci un recviem al iertării – creează un efect terapeutic uluitor: pare că îngerul morții umbrește cu aripile lui pământul Berdului, crimele sunt iertate, nodurile se desfac, iar pe vechile morminte iarba înverzește din nou” –, dar și (din interior!) traducătoarea Luana Schidu, grație căreia Viața e mai dreaptă decât moartea sună atât de românește!
20 ianuarie ‘25
Încă din prag, ne întâmpină Zanazan, cea pe care „războiul a prins-o însărcinată”, iar ca urmare a unui bombardament „pe bărbatu-său l-au secerat niște schije, copilul n-a putut fi salvat” (În loc de prefață. Zanazan). Încă din primul text (Mereloț), „se merge mai întâi la morminte”; or, „oamenii se duc de parcă s-ar lua la întrecere. Parcă nu demult mormântul lui Razmik era la margine, iar acum după el au mai apărut trei rânduri”. Și uite așa, groparul Țatur – un personaj episodic – devine protagonistul celui de-al doilea text, Ciorapii, nu că asta și-ar fi dorit în viață: „Erau șaptesprezece ani de cât Țatur îi îngropa pe cei din Berd – din ziua în care se întorseseră rămășițele tatălui său. Cât l-au bocit maică-sa și surorile pe taică-su, el i-a săpat groapa. (...) Și a trăit așa, ca un luntraș între lumi – aceasta și cealaltă”. Și așa, din tragedie în tragedie: „Războiul i-a luat lui Atanes pe toți ai lui, i-ar fi luat și fiul, dar n-a putut – a fost aruncat din autobuzul bombardat cu o secundă înainte ca acesta să cadă în prăpastie. Era un flăcău zdravăn și sănătos, iar acum e schilod și a dat în mintea copiilor”; la dramele de familie adăugându-se tragedia unui război fără frontiere: „Băieții aveau vreo treizeci de ani când a început războiul. Amândoi au plecat pe front. Amândoi au pierit, crestând în inimile părinților răni de nevindecat. În ziua în care s-s întâmplat asta, Karapet (de la care a plecat nevasta, cu băiat cu tot! – n.m.) a venit la Maro (de la care a fugit bărbatul, cu nevasta lui Karapet – n.m.), dar n-a îndrăznit să intre în casă, a stat în cerdac până dimineața. Când ea a ieșit, el dormea cu capul pe cotul îndoit. Mânecile cămășii îi erau leoarcă de lacrimi. Ea s-a așezat alături și l-a mângâiat pe umăr. El a început să plângă în somn. S-a împăcat cu nevastă-sa la înmormântare. Dar îndată ce s-au împăcat au plâns, s-au îmbrățișat – și s-au despărțit” (Baclavaua). Suferința mustește în fiece text, s-ar zice tot atâtea ferpare, unul mai cutremurător decât altul.
Îngăduie-mi-se să închei cu povestea din Covorul, în care Krnatanț Lusine (numele li se trage de la o poreclă – Krnatanț însemnând Fără Mâini, după ce că mama sa Antaram „le-a fost înapoiată după ce au trecut iarna și jumătate de primăvară. Corpul separat, mâinile separate”) –această Penelopă armeană măritată în chiar ziua când împlinește douăzeci de ani –, „a luat din casa părintească numai războiul de țesut și covorul mamei sale. (...) După un an a învățat să țese covoare. (...) Se zicea că în modelul fiecăruia Lusine împletește numele mamei sale. Unii reușeau să-l citească, alții nu”.
Printre cei care au reușit s-o citească în profunzime – dar și printre rânduri! – pe Narine Abgarian se numără criticul Galina Iuzefovici – de reținut opinia ei: „Tonul neașteptat al acestei cărți – nu un cântec de luptă, ci un recviem al iertării – creează un efect terapeutic uluitor: pare că îngerul morții umbrește cu aripile lui pământul Berdului, crimele sunt iertate, nodurile se desfac, iar pe vechile morminte iarba înverzește din nou” –, dar și (din interior!) traducătoarea Luana Schidu, grație căreia Viața e mai dreaptă decât moartea sună atât de românește!
20 ianuarie ‘25